miercuri, 2 decembrie 2009

Minunatii subterane

Putini sunt cei care au norocul si curajul de a explora o pestera (bine, nu ma refer aici la pesteri gen Pestera Ursilor, care este amenajata cu alei de beton, iluminata cu halogene din cauza carora deja se dezvolta alge, cu ghid...); dar si cei care ajung in aceste locuri din adancurile pamantului, pot sa spuna ca au vazut ce nu oricine vede.
Acesta este unul dintre motivele pentru care iubesc speologia: imi da o cazia sa ajung acolo unde nu oricine ajunge, chiar daca asta inseamna de multe ori apa in cizme, sau chiar mai rau, noroaie pana in gat, frig si umezeala cat incape. Sa vezi cristalele pamantului, sa vezi formatiunile acelea minunate cum nu ai unde altundeva sa vezi, decat intr-o pestera, sa vezi si sa auzi liliecii in casa lor, sa poti atinge dantelariile pamantului in toata frumusetea si fragilitatea lor, stalactitele si stalacmitele, minunatele coloane, diverse formatiuni care te duc cu imaginatia la fapturi de basm, parauri si cascade subterane...si as putea sa mai amintesc inca multe multe.
Nu odata am fost la speo, pe vreme buna, dar inauntru era apa pana la glezne, apoi pana la genunchi, apoi pana la brau, si nu mai aveam ce face, am inaintat ca doar nu era sa renuntam, si a ajuns pana la gat si uite asa, cand am trecut de apa, a trebuit sa dam jos hainele ude si sa luam altele uscate (ca norocu ca mergeam pregatiti pt orice), astea toate la 10 grade cat este temperatura constanta intr-o pestera. Sa ne taram in noroi, sa trecem prin gauri de soarece in care daca nu stai bine cu nervii, poti sa cedezi nervos daca te gandesti ca tu esti prins, fara sansa de a te misca, undeva, intr-o crapatura minuscula a pamantului si de unde nu te poti intoarce, numai merge inainte cu rasuflarea trasa (ca daca expirai prea mult, riscai sa ramai blocat acolo), sa escaladam casade subterane iar apa sa iti intre sub salopeta, sa cobori in avene de 40-50 sau chiar 80 de metri, dar fara sa vezi nimic sub tine mai mult de 3 metri cat iti permite lumina lampii...Dar toate astea merita, credeti-ma pe cuvant.
Odata, am facut un experiment, pe care, daca ajungeti intr-o pestera, va indemn sa il faceti si voi: puneti-va jos, stingeti orice sursa de lumina si stati pret de 2 minute asa, pe intuneric (acela e cel mai profund intuneric posibil), sa vedeti ce se intampla. Ei, daca nu veti ajunge sa faceti asta, va spun eu ce se intampla: nu rezistati 2 minute. E o liniste de mormint, e un intuneric nemaiintalnit si toate astea te fac sa cauti cu disperare o urma de lumina. Stiu, e un experiment sinistru, dar te face sa apreciezi lumina zilei si viata ca atare.
Celor care au ajuns intr-o pestera, ii felicit, celor care vor sa ajunga intr-o pestera, ii rog din suflet, sa o lase asa cum au gasito, sa nu distruga nimic, sa nu ia nimic, pentru ca pestera este frumoasa asa cum se creaza ea insasi.






















Un comentariu:

  1. bogdan&adina8 ianuarie 2010, 00:28

    Imaginile sunt extraordinare! felicitari si pentru articolul care spune ce e de spus in ale subteranelor. Ne bucuram ca am reusit sa ne intalnim in 2006 si speram sa ne mai putem intalni si in 2010 cumva! Poate la o pestereala ;) Spor in ce faci si salutari alor tai!

    RăspundețiȘtergere

parerea ta: