Visand la ziua cea mare

Fiecare fata viseaza, inca de mica, la ziua nuntii ei. Vrea si trebuie sa fie cea mai frumoasa in acea zi speciala. Zile intregi de cautari a rochiei perfecte, a pantofilor si a bijuteriilor, a verighetelor si a fotografului...totul pentru ca acea zi, ziua nuntii, sa fie una perfecta si de neuitat. Cele care au trecut deja prin asta sunt sigura ca isi amintesc cu emotie fiecare clipa iar pentru cele care urmeaza sa fie mirese, le doresc bafta, nervi de otel si "casa de piatra". Si sa nu uitati mirele :)

"Nu vad, nu aud, nu vorbesc!!!"

Acest slogan, bine cunoscut de multi dintre noi, este aplicat de tot mai multi din pacate, in viata de zi cu zi. Ne facem ca nu vedem toate nedreptatile care se fac si care se intampla in jurul nostru, nu auzim decat ceea ce vrem si ce ne intereseaza si ne e frica sa vorbim si sa spunem ce avem de spus.
Mai in gluma, mai in serios, si personajul meu a adoptat aceasi atitudine :)

Fiecare meritam macar atat!

Azi vreau sa va tin o prelegere despre un concediu binemeritat. Nu pentru ca lucrez in turism, ce pentru ca asa cred eu ca ar fi normal si bine.
Deci, noi, cei care muncim zi de zi, minim 8 ore/zi, unii si sambata, sau poate chiar si duminica, poate chiar si de sarbatori, pentru noi insine sau pentru patron, sau si mai rau, pentru stat, cu totii meritam un concediu. Dar nu un concediu din ala ca mergi la o pensiune la noi la mare, ceva cat mai iieftin, cu bucatarie, sa gatesti, sa speli vase, sa ai grija de copii...nunu, ala nu e concediu.
Concediu inseamna ca trebuie sa fii undeva unde e cald (chiar daca in tara la noi ninge sau ploua de rupe), sa stai la un hotel unde sa ai totul inclus, s anu ai nici cea mai mica grija, sa te trezesti la ce ora vrei tu, intr-o camera cu un pat marimea "king", cu o vedere la mare sau piscina, sa mergi la masa cand vrei (in intervalul de servire a mesei, normal), sa poti sa papi tot ce iti pofteste inima, sufletul si binenteles papilele gustative, sa poti sa stai la plaja fara sa te enervezi ca nu ai sezlong, sa poti intra in mare fara sa calci pe nisip plin de mucuri de tigari sau resturi de nu mai stiu ce, sa poti sa stai in piscina, intr-o apa curata curata, cu topogane, cu bar in piscina (unde numai mergi si iti ceri cocktailul visat si apoi il savurezi), de marime megaolimpica...seara sa poti sa urmaresti in cadrul hotelului un spectacol de divertisment, dupa ce ai luat o cina copioasa si apoi sa mergi la culcare, fara nici cea mai mica grija. Dupa macar o saptamana de un astfel de concediu, cu siguranta vii acasa odihnit si relaxat si mai esti apt de inca un an de munca.
Nu ca sa va fac in ciuda, ce asa numai, ca si un intro, va pun mai jos cateva poze.
Fiecare meritam un concediu in care sa fim tratati ca niste regi, macar odata la an (sau la doi ani maxim).
Enjoy!

Minunatii subterane

Putini sunt cei care au norocul si curajul de a explora o pestera (bine, nu ma refer aici la pesteri gen Pestera Ursilor, care este amenajata cu alei de beton, iluminata cu halogene din cauza carora deja se dezvolta alge, cu ghid...); dar si cei care ajung in aceste locuri din adancurile pamantului, pot sa spuna ca au vazut ce nu oricine vede.
Acesta este unul dintre motivele pentru care iubesc speologia: imi da o cazia sa ajung acolo unde nu oricine ajunge, chiar daca asta inseamna de multe ori apa in cizme, sau chiar mai rau, noroaie pana in gat, frig si umezeala cat incape. Sa vezi cristalele pamantului, sa vezi formatiunile acelea minunate cum nu ai unde altundeva sa vezi, decat intr-o pestera, sa vezi si sa auzi liliecii in casa lor, sa poti atinge dantelariile pamantului in toata frumusetea si fragilitatea lor, stalactitele si stalacmitele, minunatele coloane, diverse formatiuni care te duc cu imaginatia la fapturi de basm, parauri si cascade subterane...si as putea sa mai amintesc inca multe multe.
Nu odata am fost la speo, pe vreme buna, dar inauntru era apa pana la glezne, apoi pana la genunchi, apoi pana la brau, si nu mai aveam ce face, am inaintat ca doar nu era sa renuntam, si a ajuns pana la gat si uite asa, cand am trecut de apa, a trebuit sa dam jos hainele ude si sa luam altele uscate (ca norocu ca mergeam pregatiti pt orice), astea toate la 10 grade cat este temperatura constanta intr-o pestera. Sa ne taram in noroi, sa trecem prin gauri de soarece in care daca nu stai bine cu nervii, poti sa cedezi nervos daca te gandesti ca tu esti prins, fara sansa de a te misca, undeva, intr-o crapatura minuscula a pamantului si de unde nu te poti intoarce, numai merge inainte cu rasuflarea trasa (ca daca expirai prea mult, riscai sa ramai blocat acolo), sa escaladam casade subterane iar apa sa iti intre sub salopeta, sa cobori in avene de 40-50 sau chiar 80 de metri, dar fara sa vezi nimic sub tine mai mult de 3 metri cat iti permite lumina lampii...Dar toate astea merita, credeti-ma pe cuvant.
Odata, am facut un experiment, pe care, daca ajungeti intr-o pestera, va indemn sa il faceti si voi: puneti-va jos, stingeti orice sursa de lumina si stati pret de 2 minute asa, pe intuneric (acela e cel mai profund intuneric posibil), sa vedeti ce se intampla. Ei, daca nu veti ajunge sa faceti asta, va spun eu ce se intampla: nu rezistati 2 minute. E o liniste de mormint, e un intuneric nemaiintalnit si toate astea te fac sa cauti cu disperare o urma de lumina. Stiu, e un experiment sinistru, dar te face sa apreciezi lumina zilei si viata ca atare.
Celor care au ajuns intr-o pestera, ii felicit, celor care vor sa ajunga intr-o pestera, ii rog din suflet, sa o lase asa cum au gasito, sa nu distruga nimic, sa nu ia nimic, pentru ca pestera este frumoasa asa cum se creaza ea insasi.